Zilele trecute am terminat o carte foarte interesantă - Emergenetics, scrisă de Geil Browning. Încă din primul capitol am fost fascinată și inspirată de această carte. În acest articol nu voi scrie despre carte, ci despre o idee inspirată din ea.

Plecând de la exemplul dat de Geil, că șobolanii de câmp au creierul mai mare decât cei domestici, deoarece cei de câmp au parte de mai multe provocări și situații dificile în care trebuie să se descurce, mă gândeam cât de tare ar fi ca învățarea copiilor să se bazeze pe același principiu. Directorii, educatorii, învățătorii, profesorii să promoveze, să faciliteze și să creeze oportunități și experiențe în care copii cu vârstele cuprinse între 3 și 15 ani să învețe singuri să se descurce.

Cum ar fi ca din clasa I, copii să își organizeze singuri piese de teatru, să facă filmulețe, să planteze copaci și flori în curtea grădiniței sau școlii, să fie încurajați să își spună ideile și să simtă ca au spațiu în care ideile lor prind viață. Cum ar fi ca în loc să învețe rețete de cum să faci un lucru, și-ar crea propriile rețete?

Școala ar putea să îți dezvolte creierul, să îți transmită valorile pe care ar trebui să le ai și să formeze un comportament corect pentru societate, dacă ar pune mai mult accent pe fiecare copil/elev/student. Sigur ar face-o mai bine ,dacă nu te-ar ține toată ziua într-o bancă, într-o clasă în care doar dacă ridici mâna poți vorbi, în care aproape niciodată nu poți spune ceea ce tu gândești, ceea ce tu crezi despre un anumit lucru.

Acum vreo 4 ani, una dintre nepoatele mele – Ioana, care era clasa a 2 a, mi-a spus că vrea să-i propună învățătoarei ca în timpul orei de lucru manual să iasă cu toată clasa să facă curat prin împrejurimile școlii: să adune gunoaiele, să strângă crengile rupte. Am încurajat-o și i-am spus că dnei învățătoare sigur i se va părea o idee bună. Pentru că îi era rușine de colegii de clasă, i-am sugerat să-i zică într-o pauză, când este singură. N-a avut curaj să-i spună niciodată idee ei. N-a găsit acea pauză în care să simtă că poate face asta. Sunt sigură că mulți copii au idei de cum ar putea face lumea din jurul lor mai bună, mai frumoasă și mai curată. Dar oare cât spațiu au ei de a comunica măcar aceste idei? Cât de mult ascultăm copii din jurul nostru și luăm în considerare părerea lor?

Am început acest articol acum câteva zile și de atunci am tot avut parte de diferite discuții despre copii. Am văzut conferința TED 2010 din Palm Springs la Billy. Mulțumesc Billy, mulțumesc Brândușa. Și în cadrul conferinței au fost câteva talk-uri despre copii. Am citit o carte - Jocul lui Ender în care tot jocul și copii erau temele principale. Mi-am luat nepotul, care este clasa I,  de la școală vineri și am discutat despre școală, jucării, jocuri și visele lui. Acum vrea să devină președintele României, aviator sau olar. Vorbind cu el mi-am dat seama că de educația unui copil nu trebuie să se ocupe doar școala, ci trebuie să existe o strânsă colaborare între școală și familie. Concluzia e că am fost urmărită de această temă și m-a făcut să mă gândesc mai mult la asta.

Am pornit acest articol cu gândul la dezvoltarea creierului copiilor și am ajuns la educația acestora. Sunt legate între ele. Invitația mea ar fi, ca atunci când stați prin preajma unor copii, să îi ascultați mai atenți și să nu uitați că și ei gândesc.